"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti"

Suntem intr-o vacanta foarte placuta, linistitoare, putin planuita la o familie de prieteni buni si calzi, intr-un sat de langa o padure, la 500 m de Sena. Este ultima zi a unei vacante mult dorite, dar create fara asteptari, cu amestecaturi de vizitat castele, mers la cumparaturi, distrat si obosit in Disneyland, urcat in Tour Eiffel, vizitat prieteni, vazut cel mai mare joc de artificii din Europa si tot asa.
Este ultima zi a unei vacante in care copilul nostru invata sa interactioneze cu alti oameni, cu copii, cu caini, in care incepe sa-si ceara drepturile singur, fara interventia parintilor, sau in care repeta primele lui cuvinte intr-o limba straina.

Este inca o zi a unei vieti, in care descoperim invataturi parca in noi ingropate, si readuse la suprafata de oameni intelepti.
- Citesc cu mare infrigurare si mirare placuta cartea lui David Chamberlain, Mintea noului nascut si-mi dau seama ca multe dintre intuitiile noastre din sarcina cu Stefan si din copilaria lui mica sunt corecte, adevarate si ma bucur enorm ca multe dintre aceste intuitii le-am pus in practica (da, am fost de multe ori influentati in sens contrar credintelor noastre de societate, familie etc, dar cel mai des incapatanarea noastra tipica si-a spus cuvantul in sens pozitiv ).
- Planuiesc sa citesc cartile lui Michel Odent, si ma bucur enorm ca revine in Romania in 2 saptamani si de-abia astept sa particip la conferinta lui.
- Descopar o carte frumoasa,  informativa, cu abordare practica si stiintifica, scrisa de Marie-Andree Bertin,  L' education prenatale naturelle . Citesc in carte intuitii, mituri demontate stiintific, trucuri pentru a creste increderea in sine a parintilor si o abordare frumoasa a vietii, aparuta, nu-i asa, acum peste 2000 ani "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti".

Apoi clar, chiar este clar si evident? ca daca noi nu ne iubim pe noi insine e imposibil sa oferim dragoste celor din jur. Mi-a pus pe masa acest subiect acum mai bine de un an o prietena buna si draga, si m-am uitat la ea ca pisica in calendar. Mi-au luat cateva saptamani, daca nu luni bune, sa-mi dau seama cat de dezumanizata sunt, si cat de mult ne dezumanizeaza societatea noastra, noi cedand responsabilitatea dezvoltarii noastre interioare, responsabilitatea educatiei copiilor nostri, altora din jurul nostru, numai noua nu!

Pai cum asa? Foarte simplu - incepe din sarcina/ viata intrauterina. Aflam ca suntem insarcinate si mergem la medic/prieteni/moasa/familie/carti/forumuri etc. Speriate, intrebam pe unii pe altii, dar corpul, intuitiile noastre, exemplele frumoase de sarcina si nastere normale pe acelea nu le vedem, nu le ascultam. Ne sare intotdeauna in ochi exceptionalul, fie ca ne este prezentant de medic sau de altcineva. Luam pastile ca sa prevenim boala x, facem f multe echografii ca sa depistam eventual anomalia y (desi nimeni nu ne intreaba inainte daca dorim sa tinem copilul orice ar fi), primim sfaturi si suntem compatimite de multi oameni ( de la clasicul " las-o, ca vorbesc hormonii din ea", pana la " vai saraca de tine, ce greu e sa-ti tii copilul in brate, acum ca esti insarcinata"), dar nimeni nu ne intreaba cum ne simtim, cat de frumos este sa devenim constiente de viata din noi, sau de iubirea copilului cel mare pentru fratele/sora sa din burtica . Incet, incet ne lasam viata condusa de altii, fara sa ne mai punem intrebari, fara sa citim cu ochii nostri, fara sa verificam informatia, luand de bun pe oricine, orice ar spune, si practic cedand responsabilitatea fericirii noastre si a copilului pe care-l purtam.
Iar la nastere sunt doar cateva scenarii - divinul din noi este puternic si reusim sa traim o minune, interventiile medicilor sunt puternice si ne dau peste cap tot ce am sperat si visat sau, intram intr-o stare amnezica, eliminam amintirea nasterii dintre gandurile noastre si ne concentram pe iubire, perfectiune cu orice pret (medicat exclusiv, alaptat exclusiv, purtat, natural parenting, crying out loud, cel mai bun lapte praf, cele mai bune vaccinuri, cel mai bun scaun de masine, numai mancare sanatoasa, crescut copilul dupa program, reguli, norme, obsesii) si ne luam sansa de a invata sa fim parinti, de a invata de la copilul nostru, de a-l asculta si a-l lasa sa ne indrume, sa ne arate, sa ne iubeasca.

Si asa ne reintoarcem la iubire, la acceptare si la recunostinta.

Cateva citate din Marie-Andree Bertin:

" Acccepter d'etre un etre humain avec ses forces et aussi ses faiblesses, c'est s'affrancir d'un carcan faussement moral qui etouffe et emprisonne, c'est liberer en soi des forces de vie qui propulsent vers des dimensions superieures de l'etre."

"Tu ne peux aimer l'autre, les autres, que si tu as suffisamment d'amour por toi-meme, Non pas pour ton ego, mais pour la VIE qui est en toi, et pour l'etre vivant que tu es."

Citat

Having a child is surely the most beautifully irrational act that two people in love can commit.


-- Bill Cosby

In vizita, toamna

Hai sa testam cat de rezistenti sunt baietii!

Nu, nu-i masina mea, dar ce daca tot vreau sa o conduc!

 Damn, mi-a luat masina!

 Dar las' ca nu pentru mult timp!

Gata, de-acum e a mea!

Domnisorule, te joci or ba?

Traducere: Am petrecut o dupamiaza frumoasa de duminica alaturi de cativa prieteni dragi. Repetam experienta in curand!

Zambim "altfel"

Acum ceva vreme citeam in Nasterea - Istorii traite, volum coordonat de Mihaela Miroiu si Otilia Dragomir, intr-unul dintre eseuri, despre cum ea si el se integreaza in societate odata cu sosirea copilului. Si ma gandeam atunci ca m-a surprins o asemenea replica. Insa ziua de ieri - si multe altele de fapt - mi-au confirmat aceasta afirmatie. Iar si iar.

Mergem in parc si vorbim cu mame, tati, bunici, bone, pitici. Despre copii, despre mancare, despre pantofiori, despre vacante, biciclete, triciclete, lopatele... vorbim, zambim, facem schimb de idei casnice.
Mergem la petreceri cu copii mici si vorbim despre mers la munte cu copilul, despre slinguri si alte dispozitive de purtat copiii, despre covrigi sau lapte... si zambim.
Vorbesc cu prieteni la telefon si cand ma intreaba de pitic, zambesc. Si le povestesc mici ghidusii cu zambetul pe buze.
Toate se intampla zambind (si plangand, DA de cand am nascut am ramas cu aceasta "sensibilitate", cand am emotii de orice tip, eu lacrimez). Si nu este acel zambet politicos, automat pe care il asterni pe fata in momentul in care te intalnesti cu un coleg sau un vecin si-i saluti, sau acela pe care il folosesti cand te duci la doctor.
E un zambet autentic, pornit din suflet, e o recunoastere ca noi si ceilalti parinti simtim si gandim la fel, traim si dam viata. E un zambet pe care doresc sa-l inteleaga si ceilalti prieteni ai nostri, cei care inca nu au copii, cei care considera ca nu e vremea, ca sunt prea tineri, ca mai au atatea de facut etc.

------------------------------------------------------------------------------------------------

Stiu ca exista cealalta fata a unei vieti. Stiu ca sunt copii care sufera, parinti care traiesc numai pentru a se lupta sa-si tina in viata copiii. Parintii acestia sunt mai puternici decat noi, sunt parintii in fata carora ma inclin, plang si zambesc. Pentru ca ei inteleg ingerii... mamei i-a fost greu sa plece, bunica si cu ea se intalesc tot timpul in vis.

De 1 mai prin Bucuresti

Am petrecut mult si frumos in sfarsitul de saptamana ce a trecut.
Imi dorec sa mentionez o colectie de stari frumoase, toate aparent fara o legatura unele cu altele, decat cea mai importanta stare pe care o simtim acum - implinire.

Dans Am fost joi in 3 la Caru' cu Bere. Juniorul s-a comportat cum se comporta deobicei cand il pui sa stea la masa, stand mai mult pe sub masa sau pe la masa vecinilor. In fine, ca nu asta era important, cum ne plicitiseam noi asa, inauntru a inceput programul de seara: vals. Putin circumspecta l-am luat si l-am dus sa admire minunatie de maiestrie artistica. ... . ... . Nu l-am dezlipit de-acolo decat la pauza. Statea la picioarele mele nemiscat, fascinat, cu un zambet plin de uimire pe fata.

Livada cu visini Vineri Stefan a ales sa iesim intr-o gradina. Si a ales bine! Ne-a intampinat o atmosfera relaxata, intr-o curte plina de copaci si 3 gazde primitoare. Mama, bunica si fetita. Mara, copila proprietarilor, in varsta de 2 ani, l-a luat in primire pe Stefan jr. de la intrare: "Mami, mami eu vreau sa ma joc cu bebe!", "Bebe, vrei sa ne jucam in nisip?" (In tot acest timp Stefan si prietena noastra au parcat caruciorul, bicicleta, au ales o masa si apoi s-au pus pe asteptat...). Dialogul a continuat: "Bebe, ia tu lopatica verde, ca eu o iau pe aia mov" "Hai sa facem castel". Mama ne-a explicat ca dupa ce au zugravit, au lasat o lada speciala cu nisip deoarece observasera ca Mara se juca tot timpul in nisipul constructorilor.
Apoi a sosit ora mesei cu limonada, peste proaspat, salata si prajitura pregatita in casa. Pe care le-am savurat cu mic cu mare, incurajati fiind de caldura si gesturile firesti traite in livada. Pentru noi a fost cea mai prietenoasa iesire la restaurant/terasa cu copilul de pana acum.

Clatite Duminica dimineata am facut clatite in casa (oua si lapte bio, faina integrala bio). Ca sa fie mai delicioase, am adaugat pere si mere rase. Rezultatul il vedeti cu ochii liberi:

Bicicleta Datorita lui Bogdan, tati de Ana, juniorul a descoperit mersul pe bicicleta oamenilor mari, motiv de intensa dezbatere familiala: sa-si ia mama bicicleta sa plimbe copilul sau nu? Precizez ca tati are o bicicleta chic, buna de oras, dar nu prea potrivita pentru scaunul de bicicleta pentru copii. Precizez ca mami stie sa mearga pe bicicleta, dar ii e frica sa mearga pe strada :P

Asa pe foarte scurt, acestea au fost mini-aventurile noastre de 1 mai: am redescoperit ca ne putem incarca de energie pozitiva chiar daca nu plecam din Bucuresti. Multumesc Danei pentru ca m-a impulsionat indirect sa ma bucur din nou de placerea de a scrie pe blog, vorbe simple, de citit cand vom fi mari.

follow up 1 an

Cu scuzele de rigoare pentru intarziere...

1 an

Azi e ziua magica! Acum 1 an (si 9 luni) ni s-a schimbat viata. Sunt fara cuvinte, sunt prea multe emotii azi!

La multi ani, Stefan!

Aproape de 1 an

Da, da, mai sunt 2 zile. Pe 1 aprilie Stefan jr. isi sarbatoreste prima aniversare.
Ne pregatim cu drag si spor pentru o petrecere cuminte, intr-o ceainarie verde, dupa cum ne-am obisnuit de la botez.

Pana atunci, cateva momente magice in parc acum 2 saptamani:

10 luni si 1 zi

Piticul nostru a implinit ieri 10 luni. L-am sarbatorit aseara, mai bine zis el ne-a sarbatorit pe noi, oferindu-ne niste zambete minunate, niste imbratisari surprinzatoare si calde.

Suntem fericiti in 3, iar viata noastra e luminata mai intens de cand el e alaturi de noi.

---------------------------------------------------------

Ieri, in drum spre casa (am fost plecata 5 zile la un seminar), insotitorii de bord au avut nevoie de un medic. In lipsa altcuiva, m-am identificat. Unei fetite de 6 ani i se facuse rau in timpul aterizarii. Se mai intampla, nu? Ei bine, nu e chiar asa de simplu: fetita, alaturi de parintii ei se intoarcea de la tratament din Italia, unde parintii o duc periodic pentru a o mentine in viata. Diagnostic: leucemie limfo-blastica. Parintii ii administrasera o injectie cu diazepam la sfatul medicilor pentru a trece mai usor peste zborul cu avionul. Ei s-a facut rau, a devenit inconstienta, organismul fiindu-i slabit in urma tratamentului. Insotitoarele de bord au chemat salvarea. Aceasta astepta deja pe aeroport in momentul aterizarii. Pasagerii au stat la locurile lor, pentru a fi mai intai evacuati fetita si parintii ei.
Si ce s-a intamplat: angajatii aeroportului Baneasa au intarziat aducerea scarii, motiv pentru care fetita nu putea fi preluata de medici. In acel moment, tatal, care si-a mentinut calmul pe toata perioada desfasurarii evenimentelor, a inceput sa tipe, sa planga... de neputinta, de disperare.

De atunci incoace ma gandesc la copiii, la copilul meu, cat sunt ei de fragili, cat de fragili suntem noi, cat de mult inseamna ei pentru noi si cat de mult sunt ei parte din noi. Cele cateva momente petrecute aseara langa fetita si parintii ei m-au determinat sa constientizez pe deplin cat de importanti suntem noi 3, unul pentru altul, unul alaturi de altul.


Epilog: familia fetitei a plecat cu salvarea. in urma lor am ramas noi, ceilalti calatori...sper ca mai putin indiferenti la lumea din jur.

1 decembrie = 8 luni

Ieri Stefan jr a implinit 8 luni. De cand ne-a schimbat viata, de cand suntem mai rabdatori, mai intelepti, mai linstiti, de cand traim fiecare secunda, fiecare moment, simtim timpul altfel, acum cand el e alaturi de noi si in sufletul nostru.

Intalnire de pitici

Stefan jr nu se mai vazuse de ceva vreme cu Ana. Aurora si cu mine am zis ca e musai sa vedem cum interactioneaza. Rezultatul n-a fost pe masura asteptarilor, ei inca se studiaza de la distanta, insa a constat intr-o intalnire in 6 imortalizata de Bogdan in cateva zeci de poze delicioase.
Enjoy!

Mangaiere

De-a lungul inceputului asta de viata - si pentru noi si pentru Stefan jr. - el si-a adaptat incontinuu "stilul" de stat la san.

Inainte cand era vorba de mancat si stat langa mama, nimic nu-l putea deranja. Oricine ar fi venit, orice as fi facut - stat pe net, citit, mancat, baut - el era langa mine si manca, dormea, se alinta, era lipit acolo.

De pe la 2 luni a inceput sa zambeasca, peste tot. Inclusiv la san. Mananca ce mananca, apoi se opreste, zambeste, apoi continua cu lapticul.

De curand el mananca doar in liniste. Daca se intampla vreu eveniment neprevazut cat sta la san - stranut, dialog intre mine si o alta persoana, baut apa - se opreste pana cand evenimentul in sine ia sfarsit. Cand e pe deplin linistit ma mangaie. Constant, ritmic, timp de mai multe minute.

Un gest simplu si profund. O emotie pe care nu am trait-o pana acum. O emotie de pe urma careia invatam sa iubim.

Bebe mic si scump