"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti"

Suntem intr-o vacanta foarte placuta, linistitoare, putin planuita la o familie de prieteni buni si calzi, intr-un sat de langa o padure, la 500 m de Sena. Este ultima zi a unei vacante mult dorite, dar create fara asteptari, cu amestecaturi de vizitat castele, mers la cumparaturi, distrat si obosit in Disneyland, urcat in Tour Eiffel, vizitat prieteni, vazut cel mai mare joc de artificii din Europa si tot asa.
Este ultima zi a unei vacante in care copilul nostru invata sa interactioneze cu alti oameni, cu copii, cu caini, in care incepe sa-si ceara drepturile singur, fara interventia parintilor, sau in care repeta primele lui cuvinte intr-o limba straina.

Este inca o zi a unei vieti, in care descoperim invataturi parca in noi ingropate, si readuse la suprafata de oameni intelepti.
- Citesc cu mare infrigurare si mirare placuta cartea lui David Chamberlain, Mintea noului nascut si-mi dau seama ca multe dintre intuitiile noastre din sarcina cu Stefan si din copilaria lui mica sunt corecte, adevarate si ma bucur enorm ca multe dintre aceste intuitii le-am pus in practica (da, am fost de multe ori influentati in sens contrar credintelor noastre de societate, familie etc, dar cel mai des incapatanarea noastra tipica si-a spus cuvantul in sens pozitiv ).
- Planuiesc sa citesc cartile lui Michel Odent, si ma bucur enorm ca revine in Romania in 2 saptamani si de-abia astept sa particip la conferinta lui.
- Descopar o carte frumoasa,  informativa, cu abordare practica si stiintifica, scrisa de Marie-Andree Bertin,  L' education prenatale naturelle . Citesc in carte intuitii, mituri demontate stiintific, trucuri pentru a creste increderea in sine a parintilor si o abordare frumoasa a vietii, aparuta, nu-i asa, acum peste 2000 ani "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti".

Apoi clar, chiar este clar si evident? ca daca noi nu ne iubim pe noi insine e imposibil sa oferim dragoste celor din jur. Mi-a pus pe masa acest subiect acum mai bine de un an o prietena buna si draga, si m-am uitat la ea ca pisica in calendar. Mi-au luat cateva saptamani, daca nu luni bune, sa-mi dau seama cat de dezumanizata sunt, si cat de mult ne dezumanizeaza societatea noastra, noi cedand responsabilitatea dezvoltarii noastre interioare, responsabilitatea educatiei copiilor nostri, altora din jurul nostru, numai noua nu!

Pai cum asa? Foarte simplu - incepe din sarcina/ viata intrauterina. Aflam ca suntem insarcinate si mergem la medic/prieteni/moasa/familie/carti/forumuri etc. Speriate, intrebam pe unii pe altii, dar corpul, intuitiile noastre, exemplele frumoase de sarcina si nastere normale pe acelea nu le vedem, nu le ascultam. Ne sare intotdeauna in ochi exceptionalul, fie ca ne este prezentant de medic sau de altcineva. Luam pastile ca sa prevenim boala x, facem f multe echografii ca sa depistam eventual anomalia y (desi nimeni nu ne intreaba inainte daca dorim sa tinem copilul orice ar fi), primim sfaturi si suntem compatimite de multi oameni ( de la clasicul " las-o, ca vorbesc hormonii din ea", pana la " vai saraca de tine, ce greu e sa-ti tii copilul in brate, acum ca esti insarcinata"), dar nimeni nu ne intreaba cum ne simtim, cat de frumos este sa devenim constiente de viata din noi, sau de iubirea copilului cel mare pentru fratele/sora sa din burtica . Incet, incet ne lasam viata condusa de altii, fara sa ne mai punem intrebari, fara sa citim cu ochii nostri, fara sa verificam informatia, luand de bun pe oricine, orice ar spune, si practic cedand responsabilitatea fericirii noastre si a copilului pe care-l purtam.
Iar la nastere sunt doar cateva scenarii - divinul din noi este puternic si reusim sa traim o minune, interventiile medicilor sunt puternice si ne dau peste cap tot ce am sperat si visat sau, intram intr-o stare amnezica, eliminam amintirea nasterii dintre gandurile noastre si ne concentram pe iubire, perfectiune cu orice pret (medicat exclusiv, alaptat exclusiv, purtat, natural parenting, crying out loud, cel mai bun lapte praf, cele mai bune vaccinuri, cel mai bun scaun de masine, numai mancare sanatoasa, crescut copilul dupa program, reguli, norme, obsesii) si ne luam sansa de a invata sa fim parinti, de a invata de la copilul nostru, de a-l asculta si a-l lasa sa ne indrume, sa ne arate, sa ne iubeasca.

Si asa ne reintoarcem la iubire, la acceptare si la recunostinta.

Cateva citate din Marie-Andree Bertin:

" Acccepter d'etre un etre humain avec ses forces et aussi ses faiblesses, c'est s'affrancir d'un carcan faussement moral qui etouffe et emprisonne, c'est liberer en soi des forces de vie qui propulsent vers des dimensions superieures de l'etre."

"Tu ne peux aimer l'autre, les autres, que si tu as suffisamment d'amour por toi-meme, Non pas pour ton ego, mais pour la VIE qui est en toi, et pour l'etre vivant que tu es."

Stefan asteapta o surioara

Asteptam impreuna cu mare drag si emotie sa ne intalnim fata in fata cu fiica noastra. O simtim si traim alaturi de ea deja de peste 6 luni, si este un sentiment minunat.
Ma bucur ca mi s-au intamplat atat de multe intamplari frumoase in ultimii ani, intamplari care m-au facut sa devin mai constienta de viata noastra imateriala.

Credeti sau nu, o asteptam pe Sara. Din momentul in care mi-am deblocat mintea, si am hotarat ca da, sunt perfect capabila sa nasc inca un copil, sa-i iubim si sa traim impreuna, apoi de -atunci multe intamplari au venit firesc, parca dintr-un plan superior, acolo sus cineva, aranjeaza totul asa de frumos... ce mai PM -ul perfect :)

Intai am visat-o. Apoi am zis ca mi s-a parut. Apoi am mai visat-o o data. Ciclul nu apucase sa intarzie. Am zis bine, hai fac testul, si daca nu iese, mai astept. A iesit! Am sunat, am anuntat... se amuza familia de mine ca asta nu-i veste de dat la telefon. Eu bucuroasa, bucuroasa. Am simtit ca e fata, dar n-am spus. Prejudecatile inca sunt multe, asa ca mai bine tac. Uneori. Prietenii mei cei spirituali, toti fara exceptie au spus ca e fata. Am incuviintat tacit, pana luna trecuta, cand da, s-a confirmat :) Stefan jr. dinainte de echografie ne spunea ca el asteapta pe "suriorul" lui drag.

Si asa frumos au trecut deja peste 6 luni de sarcina constienta, de miscari si discutii cu burtica, de mangaieri, de vizualizari, de multe promisiuni.

Incet si sigur, am inceput sa vizualizez aceasta nastere. Si sa-mi reamintesc "nasterea" anterioara ( cezariana la rece intr-o clinica privata, fara motive medicale). Mult timp am considerat ca a fost OK-ish, cam totul, in afara de DURERE. Acum nu mai consider asta. Acum simt ca am gresit putin si simt ca am invatat multe. In primul rand am gresit sa am incredere orbeste in meseria de doctor, in conceptul de medic mesianic. In al doilea rand am gresit ca n-am avut incredere in mine si in instinctele mele, care-mi spuneau ca e gresit sa accept asa o operatie, pentru ca doar pe hartie am trecut de 41 saptamani. In al treilea rand am gresit, si inca mai am de invatat aici, ca multi, foarte multi oameni sunt atat de mult condusi de bani, incat li se pare firesc - isi fac meseria, primesc banii, no questions asked, no feelings, who's next on the list?
Doctorita mea de atunci ( si inca si de acum) e o tipa foarte de treaba, foarte politicoasa, care discuta frumos cu toata lumea. In niciun caz nu a jignit pe cineva sau a facut vreo aluzie de vreun fel. Doar ca si cuvintele frumoase pot fi interpretate in multe moduri. De exemplu " Doamna putem sa mai asteptam, dar eu va recomand sa..." Si atunci ...

Si revenind, incep sa vizualizez cea de a doua nastere. Si incep sa vorbesc cu oamenii, sa ascult povesti diferite. Majoritatea covarsitoare pun eticheta " esti ..., asa nu se poate in Romania" , surzi la argumentele tale rationale. Ba mai se folosesc si de argumentul " doar esti medic, stii ce se poate intampla"... asa un pic ipocrit, stiind ca nu mai practic stomatologia, sau habar- neavand de competentele mele medicale, ca doar nu mi-au fos pacienti cand inca lucram. Sunt studii peste studii stiintifice, clare si fara echivoc, ca se poate naste normal dupa cezariana, si ca riscurile sunt suficient de mici ( vorbim cam de 75-80% rata de reusita ) atat pentru mama cat si pentru fat. Nu voi sta sa citez studiile, pentru ca vorba unei prietene, e un blog personal, nu-i nevoie de justificari!
Bun, am atins primul punct - nastere normala dupa cezariana.
Vizualizarea continua, si la fel si eu cu documentarea - dupa cezariana, nasterea normala este musai sa fie nemedicalizata, adica exclus epidurala, oxiton, inducere, rupere de membrane etc, tocmai pentru ca orice interventie medicala te poate plasa in procentele de risc, de ruptura de uter etc. Si apoi, te apuci sa studiezi ce se intampla la noi: chiar si cand accepta medicii nasterea normala dupa cezariana ( VBAC/NVDC) multi dintre ei sau din personalul medical auxiliar, intervin.
Si ating punctul 2, nastere normala dupa cezariana cu moasa licentiata si cu doula.
Am vorbit, ne-am intalnit, am pus lucrurile la cale. Am facut planul de backup. Am gasit medicul de backup care sa accepte sa intervina in caz de nevoie si toate cele.
Continuam sa ne pregatim! O da, Stefan sr e de acord si sustine aceste demersuri. Sincer, nu stiu de ce, presupun doar ca nu i-a placut sa vada literal o femeie dezumanizata, asa cum probabil am fost eu dupa prima nastere.

Si ating punctul 3... de ce imi e cel mai frica? Imi este frica de nesiguranta, ca nu-mi mai stapanesc propriul corp ( fetita fiind inca in el) si ca nu doresc sa transfer responsabilitatea nasterii de la mine ca mama catre un personal medical care este pregatit sa-si limiteze responsabilitatea, sa respecte protocoalele pentru a nu fi acuzati de malpraxis, ca doar in protocoale nu sunt trecute emotiile, sentimentele, gandurile ci doar manevrele, cifrele de gen 0/1 etc. Ceea ce da, pana la un punct e perfect normal, vorbim de meseria lor.
Dar de la alt punct, imi doresc si ne dorim sa fim inconjurati de iubire, de liniste, de firesc, nasterea sa fie o actiune nemutilanta, care sa imputerniceasca familia si femeia si nu sa o arunce in derizoriul uitarii si istoriei.
Si de aici dorinta de a naste acasa, in apa impreuna cu familia si cu moasa/doula.

Si ating punctul 4... da, merg la controale, dar am un medic foarte de treaba de backup, da, Stefan sr stie sa acorde primul ajutor, da, si prima si a doua sarcina sunt fara probleme, da, stim sa formam 112. da, moasa e de acord sa ma asiste, da, in caz de ceva facem transferul urgent la spital.

Ne pregatim intens, mai ales psihic si fizic. Fac inot, urcam pe munte, mergem cu bicicleta. Calatorim foarte mult. Citim foarte mult literatura de specialitate. Si mergem la diferite "cursuri speciale" de scos frica din noi :))) frica de la nasterea noastra, frica de la nasterea anterioara, tot asa.
Un curs tare frumos, simplu, uimitor de firesc este tinut de o femeie dintr-o bucata, de o femeie normala si o mama extraordinara: Hypnobirthing, Ditta Depner.
Un exemplu tare frumos de nastere acasa ne-a fost dat de prietena noastra, Talida.
Un sprijin extraordinar il primim de la moasa si doula Irina Popescu, o mare femeie, pe care ma bucur ca o cunosc de multi ani, desi recunosc ca mi-au trebuit tot atatia ani ca sa incep sa inteleg ce face ea, si ce fac minunatele mame din jur, cum schimba ele lumea, cu dedicatie, cu perseverenta, cu mult studiu dar si mai mult curaj.
Mai sunt ei, oamenii spirituali din jurul meu, care ma ajuta cu sfaturi, cu diferite tehnici de relaxare, care incearca sa nu judece ci doar sa fie acolo.

Drumul continua frumos... si vom vedea ce va fi sa fie. Multumesc tuturor ca suntem impreuna in aceasta poveste!