Zambim "altfel"

Acum ceva vreme citeam in Nasterea - Istorii traite, volum coordonat de Mihaela Miroiu si Otilia Dragomir, intr-unul dintre eseuri, despre cum ea si el se integreaza in societate odata cu sosirea copilului. Si ma gandeam atunci ca m-a surprins o asemenea replica. Insa ziua de ieri - si multe altele de fapt - mi-au confirmat aceasta afirmatie. Iar si iar.

Mergem in parc si vorbim cu mame, tati, bunici, bone, pitici. Despre copii, despre mancare, despre pantofiori, despre vacante, biciclete, triciclete, lopatele... vorbim, zambim, facem schimb de idei casnice.
Mergem la petreceri cu copii mici si vorbim despre mers la munte cu copilul, despre slinguri si alte dispozitive de purtat copiii, despre covrigi sau lapte... si zambim.
Vorbesc cu prieteni la telefon si cand ma intreaba de pitic, zambesc. Si le povestesc mici ghidusii cu zambetul pe buze.
Toate se intampla zambind (si plangand, DA de cand am nascut am ramas cu aceasta "sensibilitate", cand am emotii de orice tip, eu lacrimez). Si nu este acel zambet politicos, automat pe care il asterni pe fata in momentul in care te intalnesti cu un coleg sau un vecin si-i saluti, sau acela pe care il folosesti cand te duci la doctor.
E un zambet autentic, pornit din suflet, e o recunoastere ca noi si ceilalti parinti simtim si gandim la fel, traim si dam viata. E un zambet pe care doresc sa-l inteleaga si ceilalti prieteni ai nostri, cei care inca nu au copii, cei care considera ca nu e vremea, ca sunt prea tineri, ca mai au atatea de facut etc.

------------------------------------------------------------------------------------------------

Stiu ca exista cealalta fata a unei vieti. Stiu ca sunt copii care sufera, parinti care traiesc numai pentru a se lupta sa-si tina in viata copiii. Parintii acestia sunt mai puternici decat noi, sunt parintii in fata carora ma inclin, plang si zambesc. Pentru ca ei inteleg ingerii... mamei i-a fost greu sa plece, bunica si cu ea se intalesc tot timpul in vis.